ro
RDF - Open Field
26 February 2018

Tot mai sus! Escaladarea în premieră românească a lui Cerro Torrre

Echipa romanească Vlad Căpușan și Zsolt Torok au reușit ascensiunea faimosului vârf Patagonian Cerro Torre în premieră românească. Cerro Torre aflat în sudul Argentinei (Anzii Cordilieri) cu o înălțime de 3106 m este considerat una din cele mai inaccesibile obiective în alpinism datorită verticalității și datorită specificului ascensiunii. Accesul și retragerea fiind dificile datorită distanțelor mari și a terenului foarte accidentat.

Vânturile care ajung să bată cu peste 140 km pe oră rareori permit ascensiunea, iar dincolo de dificultățile foarte complexe ale traseului se întâmpla ca ultimii 40 m să nu poată fi urcați datorită surplombei de gheață (vestita ciupercă de gheață de pe Torre0).

Ascensiunea vârfului Cerro Torre a fost reușită doar în 1974 mult după marile explorări și cuceriri himalayene ce spune mult despre dificultatea acestui munte. Vlad și Zsolt au parcurs peste 85 km și peste 3200 m df.n în cele 7 zile petrecute pe munte.

Echipa romanească a urcat în deschiderea traseului împreună cu o echipă din Statele Unite însă toate echipele aflate pe munte au colaborat atât la urcare cât și la coborâre ,o ascensiune în spiritul adevăratului alpinism.

Secțiunile cele mai dificile Elmo /Head Wall /și vestita ultimă lungime surplombată au fost trecute la rând, în special ultima lungime, cu o luptă grea de peste 8 ore. Romanii, la fel ca toate echipele au dormit o noapte sub vârf pentru a putea continua ascensiunea. Condițile din traseu au fost neașteptat de dificile, iar temperaturile foarte scăzute, în special la coborâre s-a declanșat vântul puternic patagonian.

Ascensiunea pe Cerro Torre reprezintă o nouă pagina importantă în alpinismul românesc și completează reușitele cu o ascensiune de referință.

Zsolt Totok și Vlad Căpușan ne povestesc în cele ce urmează ce a însemnat această experiență pentru ei:

„Exista munți și vârfuri pe care cred că toți le visăm indiferent dacă realmente ajungem să le și urcăm, dar viața întotdeauna ne oferă posibilități, trebuie doar să ne hotărâm și să fim în locul potrivit, la timpul potrivit. Cred că această afirmație caracterizează cel mai bine ascensiunea pe Cerro Torre, pentru că acest munte poate fi urcat doar dacă ești la locul potrivit, la timpul potrivit.

Surprinzător, măsurile de apropiere sunt mai lungi și mult mai dificile, chiar dacă munții nu sunt atât de înalți ca în Himalaya. Nefiind poteci umblate, practic acești munți nu sunt comerciali, nu sunt abordați de o masă mare de oameni care bat potecile pana la baza lor.

Neavând o fereastră suficientă pentru Torre, deocamdată ne-am orientat spre Cerro Adela Sur, o ascensiune care se putea face într-o zi de fereastră de vreme acceptabilă.
Traseul are aproape 2000 m diferență de nivel, iar linia pe care am urmat-o era foarte complexă, abordând o varietate de pasaje, perete, creastă, ghețar suspendat, culoar de gheață, mixt.

Ascensiunea pe Adela este extrem de frumoasă pentru că se desfășoară într-un peisaj mirific cu grupul Torre pe dreapta și în spate cu Fitz Roy.
Dificultățile pe traseu erau compensate de peisajul superb.
De jos urmăream o posibilitate de a devia de pe traseul din carte și de a crea o lunie nouă, iar acest lucru era posibil deoarece un perete care ne stătea în față nu a mai fost urcat până acum.

Este un perete care oferă posibilități, dar presupune și angajament mare deoarece este de multe ori friabil.
Vremea rea a venit mult prea rapid, astfel ultimii 500 m am urcat în vânt și viscol .
Pe vârful Cerro Adela Sur era ca în Antarctica. Condiții incredibil de rele și ne-am gândit să abandonăm și să coborâm.
Soluția era un bivuac săpat în gheață și zăpadă unde am supraviețuit noaptea, astfel nu am intrat în hipotermie.
Experiența Cerro Adela Sur ne-a ajutat și la coborare am aflat că după ce vremea se va menține foarte rea va veni o fereastră pentru Torre.

Încercam să ne refacem cât de repede posibil, odihnă, mâncare și studiu al prognozei.
A sosit și momentul în care plecam din Chaltene cu gândul ca nu ne vom mai întoarce decât după vârf, și având în vedere că așteptăm asta de atâția ani, treckingul ne părea cu totul diferit.
Din nou 24 km cu rucsac greu, din nou Niponino și vremea tot rea.
Ploua și era vânt, eram uzi și cortul de mare altitudine nu rezistă ploii care intra prin toate cusăturile și fermoarele.
Noaptea la 1 plecam spre Chol Standhardt, apoi rapeluri și urcarea spre Col de Esperantza.
Au apărut și alte echipe ceea ce îmbucura să vedem și alți oameni pe această rută. Vom împărți marea aventură, nu vom fi singuri pe Torre.
Sub col de Esperantza s-a adunat lumea bună. Au venit americanii și italienii despre care am aflat că vin din orașul Lecco, de unde au plecat Ragni di Lecco pionierii pe Torre.
Urma o noapte scurtă, luminile s-au aprins devreme în mica tabără, echipele se pregăteau, dar exista și o apăsare psihologică.
Am intrat în traseu și astfel încet bucuria ascensiunii ne-a făcut să uităm de problemele ce pot apărea sus, obstacole care de multe ori sunt de netrecut.
Lungime cu lungime, am lăsat sub noi pasajele, iar verticala surplombată de le El Elmo ne-a arătat cum va fi în miniatură în Head Wall și în special ultima lungime sub Vârf.

Porțiunea de mixt nu a existat, pentru ca totul a fost acoperit cu gheață albastră dură, nici un friend nu putea fi folosit, doar asigurările în gheață.
Aceste lungimi erau foarte spectaculoase și erau ca o surpriză față de tot ce ne așteptam din descrieri.
Deși avansam bine, tot trăgeam cu ochiul la Head Wall, care era mult prea vertical și surplombat și ne făceam planuri cum să trecem.
Americanii au abordat în dreapta, iar noi am găsit varianta spre stânga, foarte riscant pasaj cu imposibilitatea de asigura în condițiile care erau.
Calea spre mai sus era deschisă, însa tunelurile de gheață nu erau, astfel trebuia totul urcat pe exterior.
Cum ne apropiam de ultima lungime, era din ce in ce mai clar că vom avea de luptat câteva ore bune și totul era sub semnul întrebării.

După repetate încercări și variante, am fost nevoiți să dormim la 70 m sub vârf și fiecare echipa s-a descurcat cu bivuacul cum a putut, dar starea de spirit a fost bună și toată lumea a rămas să încerce, nimeni nu a abandonat
A doua zi știam că vremea se va strica și a fost o amenințare asta pentru ca pe Torre vremea rea este chiar foarte rea, nu prea văd ca cineva să poată supraviețui.
La prima oră am început din nou să urcăm și să încercam, ori munca de câteva ore spre după-masă a adus rezultatul – am putut ieși pe vârf. Ne-am ajutat fiecare reciproc, toate echipele ca să urcăm ultima lungime surplombată și mai ales la coborâre unde am lucrat împreună să amenajăm multe rapeluri. A fost minunat.

Un munte emblematic, una din cele mai inaccesibile vârfuri și o poveste despre fair play, ajutorare și alpinism adevărat.
Retragerea a fost foarte lungă pe Hiello Continental peste Pasul Marconi.

În totalitate am avut vreme bună doar o zi și jumătate și am reușit să fructificăm, dar repet, acest lucru a fost posibil doar pentru că am fost acolo unde trebuie.
Traseul Ragni di Lecco noua ni s-a prezentat într-un fel diferit, chiar extrem, de la an la an asta poate fi diferit, iar având în vedere că linia traseului nu exista pitonat, alpiniștii care se încumetă să urce, escaladează ca la o premieră, bazându-se pe faptul că acolo exista un traseu pe care alții au reușit să parcurgă.”

Ne bucurăm că suntem unii din sponsorii lui Zsolt Torok, care ne-a făcut onoarea de a afișa logo-ul RDF pe vârful Cerro Torre în premieră românească. Pentru că alpinismul românesc și sportivii de performanță merită susținerea noastră pentru a ajunge cât mai sus.